Poloul a apărut în Anglia, în oraşul Bournemouth, unde, în anul 1876, s-a elaborat şi primul regulament pentru acest sport. De la englezi, jocul de polo s-a răspândit, fiind preluat cu succes de către scoţieni, irlandezi, austrieci, olandezi, francezi. Acest sport a fost recunoscut de Federaţia Engleză în anul 1885, aparţine de FINA şi are ca for conducător Internaţional Water-Polo Board. Din anul 1900, de la Jocurile Olimpice de la Paris, poloul pe apă este prezent cu regularitate la fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice. Supremaţia pe plan internaţional la polo au deţinut-o, ani de-a rândul, echipele Ungariei, Italiei, Spaniei Americii, Iugoslaviei, Rusiei şi Germaniei.
La noi în ţară, primele echipe de polo au apărut la Cluj, Timişoara, Târgul Mureş. Cu ocazia zile marinei, în anul 1924, la Constanţa s-a desfăşurat prima competiţie de polo, cu participarea a 3 echipe. În Bucureşti, primele echipe au apărut în anul 1929 (TCR şi Sportul Studenţesc), iar numărul lor a crescut o dată cu darea în folosinţă a bazinului Kiseleff (Tineretului).
Primul regulament de înot şi polo s-a publicat în anul 1931, iar prima şcoală de arbitri a luat fiinţă în anul 1934. După al doilea război mondial, poloul a evoluat pe o linie ascendentă. În anul 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, România este prezentă pentru prima dată cu o echipă de polo. Rezultate deosebite a obţinut echipa noastră în anul 1965, la Campionatele Mondiale Universitare din Budapesta, Locul II, în 1976, la Jocurile Olimpice de la Melbourne Locul IV, şi în 1996, după o absenţă de 16 ani, se califică la Jocurile Olimpice de la Atlanta (America).
Tehnica jocului de polo diferă radical faţă de celelalte jocuri sportive, urmare a faptului că se desfăşoară în apă şi toate deplasările se fac înotând şi nu alergând, sărind sau mergând. Practicarea lui presupune cunoaşterea tuturor procedeelor de înot şi stăpânirea la nivel de performanţă a craului, spatelui şi brasului (pentru portari în special) şi mânuirea cu o singură mână, care presupune în primul rând, apucarea, prinderea, pasarea şi aruncarea la poartă.
Descrierea desfăşurării jocului de polo
Echipa de polo pe apă se compune din 7 jucători în bazin (unul dintre ei trebuie să fie portar) şi 6 jucători de rezervă, care pot fi folosiţi ca înlocuitori pe tot parcursul meciului. Jucătorii unei echipe poartă căşti albastre, a celeilalte echipe – căşti albe, iar portarii – căşti roşii. Jocul se desfăşoară în 4 reprize, a câte 7 minute de joc efectiv, cu o pauză între reprize de 2 minute. Echipele schimbă câmpul de joc după două reprize. La semnalele pentru oprirea jocului, cronometrul va fi oprit până la reluare.
La începutul jocului sau al fiecărei reprize, precum şi în caz de prelungiri (2 reprize a 3 minute, care încep la 5 minute după terminarea jocului), jucătorii intră în apă şi iau poziţia de plecare pe propria linie de fund (linia porţii proprii), la un interval de un metru între ei şi la aceeaşi distanţă de stâlpii porţii.
Semnalul de începere se dă prin fluierul arbitrului, după care, imediat, arbitrul principal lansează mingea sau aceasta este eliberată de suportul ei la centrul câmpului de joc (bazinului). Mingea este pasată de la un jucător la celălalt cu o singură mână, scopul final fiind marcarea golului. Mingea este mânuită cu palma. Un atac durează 35”.
Dacă un jucător este faultat în interiorul zonei de 4m a adversarului, se acordă 4 metri (penalti) împotriva echipei vinovate. Jucătorul vinovat este eliminat numai dacă greşeala este atât de gravă încât să justifice eliminarea.
După marcarea unui gol, jucătorii ambelor echipe sunt obligaţi să revină în terenul propriu, postându-se în orice poziţie în spatele liniei de centru, în câmpul lor de joc; mingea este repusă în joc la fluierul unuia dintre arbitri de către unul din jucătorii echipei care a primit golul.
Dacă mingea trece în întregime peste linia de fund şi a fost atinsă ultima dată de un jucător al echipei în apărare, se va acorda o aruncare de la colţ în favoarea echipei adversare (linia de 2 m).
Jucătorul are voie să ţină mingea deasupra suprafeţei apei, poate înota ţinând mingea în mână, se poate deplasa cu ea în faţa capului. El poate fi jenat, împiedicat de adversar, dar numai în mod regulamentar. Sunt interzise scufundările jucătorilor, înotului pe umerii adversarului, pe spatele lui, pe picioare, stropirea cu apă a adversarului sau lovirea intenţională a acestuia.
Meciurile de polo se pot termina şi la egalitate, în sistemul de joc turneu. Când se practică sistemul de joc eliminatoriu, trebuie să se joace până când, după prelungirile regulamentare, se înscrie primul gol. Terenul de joc în cadrul bazinului are o lungime de 30 m şi o lăţime de 20 m, fiind marcat pe margine cu: linia de poartă, linia de 2 m, linia de 4 m, linia de centru. Marcajele se fac pe ambele părţi ale terenului (bazinului). Porţile sunt fixate la mijlocul liniei de fund. Mingea este rotundă (sferică) cu o circumferinţă de 68/71 cm, impermeabilă, cu o greutate de 400-450gr.
Pentru ca jocul să se poată desfăşura, adâncimea apei trebuie să fie între 1,80 m-1,70 m, iar temperatura ei în competiţiile internaţionale trebuie să aibă 26-280C. În funcţie de importanţa competiţiei, jocurile de polo vor fi arbitrate de o brigadă de arbitri, formată din 4 sau 8 oficiali:
-
2 arbitri de centru şi 2 arbitri de poartă;
-
2 arbitri de centru, fără arbitru de poartă; – 1 arbitru de centru şi 2 arbitri de poartă.
Modificări de regulament în jocul de polo pe apă (Regulamentul Federaţiei Române de Polo)
Pentru dinamizarea acestui joc de echipă, cât şi pentru creşterea tempoului şi ritmului au intervenit noi orientări în pregătire, noi reguli:
-
lovitura liberă poate fi executată de oriunde din spatele liniei mingiei, de la locul de unde s-a produs infracţiunea; acest lucru conduce atât la apariţia elementului de surpriză, cât şi la creşterea nivelului spectacular de ansamblu al jocului prin asigurarea continuităţii acestuia;
-
nici un fault minor nu se acordă cât mai există încă posibilitatea (rămasă la aprecierea arbitrului) de a juca mingea, modificare adusă în spiritul „legii avantajului”, dar şi pentru a înlătura situaţiile în care se „cerşeşte” obţinerea faultului;
-
portarul poate să înscrie gol imediat după repunerea mingiei în joc;
-
se poate executa aruncarea la poartă direct din lovitură liberă, din afara zonei de 7 metri (marcată cu linie verde) dacă sportivul a fost faultat în această zonă;
-
acordarea a două time-out-uri pe joc de echipă, cu posibilităţi de a face înlocuiri; time-out-ul durează un minut şi poate fi cerut în orice moment de către antrenorul echipei aflată în posesia mingiei.
-
schimbul de jucători în timpul desfăşurării jocului la colţul de reintrare al echipei respective este permis; se asigură continuarea jocului şi menţinerea lui la un nivel ridicat prin introducerea unor jucători odihniţi sau specializaţi pe anumite posturi;
-
reintrarea jucătorului eliminat se face imediat după ce a ajuns în zona de reintrare, în caz de ratare a situaţiei de superioritate numerică a adversarului.
Pe plan internaţional, FINA a luat în discuţie următoarele modificări pentru creşterea nivelului spectacular:
-
pentru creşterea numărului de goluri marcate să se interzică echipelor de a se apăra în zonă;
-
utilizarea unei mingii mai uşoare, asemănătoare celei din partidele feminine;
-
micşorarea lungimii terenului de la 30 m la 20-25 metri.
